vineri, 5 martie 2010

Deşertul memoriilor

Locaţia în care se afla îi era cunoscută, dar nimic din asta nu-l făcea să se simtă bine. Avea în carne o nelinişte ce l-ar fi pus pe fugă dacă nu s-ar fi simţit nevoit să aştepte. Ca şi ceilalţi. Era în faţa unui ghişeu, în gară. Lumina ce venea dinăuntru îl făcea să lase privirea în jos, să-şi privească mâinile cu un aer abătut şi gânditor. Totul părea greoi - aerul, lumina, până şi senzaţiile.
Nu era mult până să ajungă în faţă să-şi cumpere bilet, şi oftase exasperat. Din plictiseală îşi îndreptase ochii în jur, până ce privirea îi căzuse pe persoana din faţa lui. Statura, postura şi gesturile i se păreau atât de cunoscute. Vorbea cu cineva, iar vocea îl făcuse imediat să zâmbească. De ani de zile nu-l mai auzise. Nici măcar nu-l reîntâlnise. Fără ezitare întinsese mâna atingându-i umărul spre a-l face să se întoarcă.
- Lau.
Intonaţia era puţin nostalgică şi tipul din faţa lui se întorsese spre el cu uimire. Urmase o îmbrăţişare scurtă şi un salut cordial. Nici n-ar fi ştiut ce fel de continuare ar fi fost potrivită, sau ce altceva să-i spună. Ar fi fost destule, printre care să-i ceară iertare dar nu avea habar cu ce să înceapă. Îl asculta vorbind, deşi nu era atent la cuvintele ce ieşeau din gura tânărului blond. Studia cu atenţie buzele acestuia, mereu un zâmbet; unul luminos şi mulţumit.
- Mă bucur că eşti bine.
Laurenţiu făcuse o apreciere asemănătoare, continuând să-i vorbească cu un entuziasm molipsitor. Aflase că merg în aceeaşi direcţie atunci când blondul luase biletul. O călătorie alături de un fost iubit nu i se părea atât de rea, şi spera să găsească o modalitate de a aduce în discuţie despărţirea lor pentru a-şi putea cere scuze. Era neliniştit, însă considera că trebuia să-l confrunte şi să-i spună ce se întâmplase atunci. Pe lângă toate astea vroia să afle şi cum îi merge, dacă îşi continuase cariera de fotomodel.
Nici nu-şi explica cum ajunseseră în tren deja. Compartimentul era unul în grup şi privise încruntat spre siluetele din jur. Observase pe geam că afară se întunecase şi că începuse să plouă.
- Până vom ajunge se va opri ploaia.
Îl liniştise Lau ghicind o parte din gândurile lui. Ridicase genţile lor sus, aşezându-le pe suportul pentru bagaje apoi luase loc pe scaunul său. Se încruntase văzând că acesta nu stă lângă el şi îl evită.
- De ce nu stai lângă mine?
Întrebase imediat revenind la starea de frământare interioară. Distanţa dintre ei doi îl copleşea, nu vroia să fie pedepsit pentru o greşeală pe care acum o regreta.
- Pentru că locul de lângă tine e ocupat.
Răspunsese blondul lăsându-l fără grai şi cu ochii fixaţi în gol. Îşi simţea inima oprită în loc, şi încercase să evite cu privirea persoana care se afla lângă el. Observa printre genele încordate cu teamă cum se scurgeau în jos pe geam picăturile de ploaie. Se înnegurase atât de mult încât lumina din compartiment abia răzbătea spre locul unde stăteau. Tresărise la sunetul unui fulger ce brăzdase cerul, luminând pentru câteva secunde compartimentul. Abia atunci îl zărise…
Chipul lui atât de cunoscut. Obrazul fin de culoarea piersicii, dar acum mai palid. Ochii mari şi genele lungi întoarse în sus fără a avea acea artificialitate. Ca la o păpuşă, atât de fine şi atât de negre de parcă ar fi fost vopsite sau des rimelate. Buzele groase, lipsite de culoare de această dată. Părul scurt, aproape ras în cap. Îşi amintea acel chip, vag…dar şi-l amintea.
- Poate data viitoare ar trebui să vii însoţit.
Lumina dispăruse, nici nu mai ştia cine-i vorbise. Ar fi vrut să se ridice şi să plece cât mai repede de acolo. Îi captase atenţia un singur detaliu; pe scaunul liber din faţa lui se afla un bilet.

*
Visul îl făcuse să tresară şi să se ridice din pat. Îşi simţea respiraţia greoaie şi transpiraţia rece lipindu-i bretonul de frunte. Trecuse degetele tremurânde îndreptându-şi părul pentru că în acele momente simpla lui existenţă îl incomoda, nu doar acele fire rebele de păr. Pornise cu un pas lent spre uşă, ca apoi să iasă din cameră cu furie şi nelinişte.
Un simplu vis să-i amintească de lucruri pe care le uitase, sau credea că le va putea uita. O umbră, un simplu chip…o singură noapte din trecut.
Intrase în bucătărie pentru a bea apă. Avea gâtul uscat, probabil n-ar fi fost capabil să scoată o vorbă în acel moment, dar simţea nevoia să facă ceva pentru a-şi scoate din cap acel chip. Dar cu cât îşi dorea mai mult asta, cu atât memoria lui revenea, amintindu-i de acea noapte. Aceeaşi ploaie torenţială, aceleaşi fulgere şi…acel tânăr.
Izbise cana cu apă de perete, lăsându-se pradă furiei care-l măcina. Ar fi vrut să simtă acele remuşcări pe care ştia că ar trebui să-l aibă, dar avea doar o senzaţie de deşertăciune în suflet. Regretele nu ar fi schimbat cu nimic greşelile lui din trecut.
- Simon!
Nici măcar nu se întorsese spre mama lui, ştiind că auzise zgomotul. Se prefăcuse calm şi adormit, aplecându-se să adune cioburile de pe jos.
- Mi-a scăpat din mână. Minţise dând din umeri. – Du-te înapoi şi dormi. Mormăise apoi printre dinţi închizând ochii ca o rugăminte interioară ca femeia să-l asculte. Altfel şi-ar fi vărsat furia pe ea şi vroia să evite asta.
Oftase liniştit auzind cum aceasta se depărtează. Nu erau memorii de împărtăşit, îi lăsau sufletul pustiit amintindu-i că singurătatea pe care o oferise altora era cea în care se avântase singur.
Zărea cioburile în ceaţa care îi umezea ochii, şi îşi ştersese cu mâneca de la cămaşă lacrimile ce-i coborau pe obraji.
I se părea că petrecuse o eternitate cât adunase toate cioburile şi le aruncase la gunoi. Rămăsese întins pe jos, cu spatele ud de la apa vărsată, sprijinindu-se de perete. Pe fereastră zărea acel răsărit de soare ce lumina în dimineţile întunecate când i se părea prea devreme să se ridice din pat şi prea răcoare să se schimbe pentru a pleca la lucru. Liniştea îl sufoca de data asta, îndemânându-l să ia largi guri de aer pentru a-şi oxigena plămânii.
Gândurile nu încetaseră pentru o clipă să i se abată de la acel tânăr. Paloarea lui şi lipsa părului îl îndemna să creadă că ceva era în neregulă. Chiar şi atunci îi dăduse de bănuit, dar presupunerile nu se potriveau cu starea de beţie şi de supărare. Îşi amintea când îl cunoscuse şi cum. Nu şi ce făcuse, şi de ce i se întipărise în minte chipul lui ca să-l bântuie mai târziu. Nu-şi imaginase să aibă memorii reprimate. O stare clinică cu care refuza să se confrunte, sau pe care să o accepte. Nici nu ştia care ar fi fost limita normalităţii la el.
Se dezmorţise, ridicându-se de jos pentru a bea într-un final apă. Afară se luminase şi ziua părea a fi una senină, deşi constatarea îl lăsa rece. Nici măcar scurtele raze de soare ce răzbăteau printre jaluzelele crăpate nu-l încălzeau ca înainte. Hotărâse să-şi schimbe hainele şi să plece. Simţea nevoia să uite de vis, să uite de ce-şi amintise. Plecase înapoi spre camera lui, intrând pe uşa lăsată larg deschisă. Ignorase pătura aruncată pe jos sau cearceaful răvăşit. Se schimbase în grabă şi deschisese geamul.
Ştia unde anume să se ducă. Nici trebuia să invoce un motiv pentru că se află acolo. Îşi luase cu el cheile de la apartament şi ceva bani. Se bucura uneori că Emi stă atât de aproape şi că nu e nevoie să meargă mult până la el. Altfel probabil nici nu s-ar fi dus. Cât despre telefon nici nu intra în discuţie. Avea momente în care ura să-l vadă. Îi amintea de distanţa dintre el şi Cosmin, la cât de mult adora clipele în care vocea lui îl liniştea, atât de mult dispreţuia că nu e acolo lângă el. Refuza să-l aprindă şi să-şi sune iubitul. Nu era obişnuit să-şi verse amarul prin telefon. Să explice şi să vorbească despre ceea ce simţea îi era greu şi în realitate, nu găsea în el imboldul de a forma numărul pentru a-l trezi să-i spună despre acel coşmar.
Oricum era prea târziu acum că sunase la uşa lui, nu mai avea cum să se răzgândească. Deja îi deschisese.
- Ai venit să luăm micul dejun?
Întâmpinase Emi cu zâmbetul pe buze. Era unul de amuzament, probabil făcând referire la felul răvăşit în care arăta.
- Cam aşa ceva.
Intrase fără a fi poftit, ştiind în orice caz că este întotdeauna un musafir bine primit. Nu doar Emi avea încredere în el, ci şi familia tânărului. Îi răspunsese tot cu un zâmbet, ceva mai reţinut, dar măcar existent.
- Hai să mâncăm ceva.
Sugerase indicându-i să intre în bucătărie. Oricum pentru Simon era prima locaţie unde s-ar fi oprit fiindcă acolo îşi petreceau majoritatea timpului când venea la Emi. În special vara.
- Am avut un coşmar.
Nici nu apucase să se aşeze bine la masă şi dezvăluise deja adevăratul motiv pentru care era acolo. Emi lăsase ibricul în care se pregătea să pregătească ceaiul şi se apropriase de el.
- Dacă e unul violent nu vreau să aflu.
- Vreau să îmi amintesc…Murmurase trecându-şi palma peste fruntea care începea iar să-i transpire, deşi nu simţea altceva decât un frig constant.
- Ce anume? Amicul său îl apucase îngrijorat de umăr, dându-i la o parte braţul. –Eşti palid.
- Mai ţii minte când m-am drogat prima dată? Îl întrebase fixându-l cu nervozitate.
- Nu. Venise răspunsul ferm. – Ţi-am spus că sunt unele lucruri de care nu-mi mai amintesc.
Ştia că acesta minte, dar nu avea cum să-l facă să vorbească. Nu avea prea multe motive să răscolească iar totul, iar dacă ar fi făcut-o, Emi l-ar fi învinovăţit ca întotdeauna spre a se disculpa pentru greşelile lor. Le făcuseră împreună, dar acum era singurul dispus să le recunoască.
- Am visat pe cineva din perioada aceea. Şi nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu el…
Murmurase ultima frază cu vocea joasă.
- A fost doar un coşmar, Simon. Îi mângâiase părul încercând să-l calmeze. Ghicea din vocea greoaie a amicului său că nu era un lucru despre care să poată vorbi atât de simplu. Şi ştia că a aduce în discuţie ce se întâmplase atunci nu făcea decât să-l enerveze. De aceea îi răspunsese negativ la întrebare, oricât de mult şi-ar fi dorit să ştie detalii din trecutul lui.
- Stătea aproape de Laurenţiu. Şi, oftase eliberând aerul ce-l reţinuse în el ca o povară, cred că am avut o aventură de-o noapte cu el, pe atunci. Dar nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat.
- Mai ştii cum îl cheamă?
- Andrei?
- Andrei e primul tău iubit, idiotule.
Îşi luase mâinile de pe el ştiind că în astfel de momente Simon devenea cât se poate de enervant. Nu şi-l putea imagina vreodată fiind într-o relaţie, una din dragoste, strigând numele iubitului său în momente intime. Aşa ceva era prea departe de personalitatea bărbatului.
- Începe cu A! Ridicase vocea lovind uşor cu dosul palmei de masă. Revenise cu mâna peste frunte, acoperindu-şi ochii cu nervozitate.
- Singurul care-l ştiu este Andrei. Şi nu de la tine, pentru că de la tine am aflat mai târziu. Îl ştiu de la amicii tăi. Şi dacă acel….să-i zicem „A” ar fi reapărut, cu siguranţă aş fi ştiut. Probabil se afla prin zonă pe atunci. Eu zic să bei ceaiul ca să te trezeşti mai bine.
Vocea aspră pe care o folosea Emi îl îndemna să revină la dispoziţia obişnuită, la indiferenţa sub care îşi ascundea temerile şi problemele. De aceea zâmbise cu ironie la spusele amicului său, ştiind că se contrazice singur. Oricum nu avea de ce să-i reproşeze ceva.
- O fi şi cum spui tu.
- Ar fi bine să fie cum spun eu. Pentru că aş schimba cartierul ştiind că la câţiva paşi de mine zace locul acela abandonat. Îţi dai seama că parcă ar fi bântuit nu alta?! Nimeni nu s-a mutat acolo de când Andrei şi familia lui s-a mutat.
- Şi ce-ai vrea să fac eu? Să chem pe cineva să se mute?!
- Să-ţi pese. Să deschizi ochii, ca acum şi să înveţi să priveşti în faţă fără să repeţi greşelile din trecut.
Nu avea cum să riposteze, prietenul său avea dreptate. Şi singura lecţie pe care putea să o priceapă din tot coşmarul era că uneori trecutul putea fi îndreptat prin prezent. Poate de aceea revenise ca un flash-back , o răstălmăcire fictivă ce trebuia înţeleasă în adâncul acţiunilor sale.
- E greu să judeci limpede când sunt atâtea care să te lase confuz.
- Dar nu eşti singur. Şi greşeli nu faci doar tu…
Adusese cana cu ceai, revenind aproape de el. Îl apucase de umeri, frecându-l peste haina pe care o purta. Încerca să-i aducă alinare ştiind că răspunsurile lui dure îi răscoleau deja gândurile. Nu făcuse asta cu intenţie rea. Uneori Simon trebuia să primească mustrări şi în afara conştiinţei sale.
- Ai să-ţi revii, da?
- Da. Probabil am să uit iar.
Râsese sorbind din ceaiul fierbinte. Lăsa aroma de muşeţel să-l calmeze, încercând să ia înghiţituri mici din cană. Amicul său îşi pregătise o cafea, privindu-l în linişte. Fiind o dimineaţă de week-end bănuia că aveau să o petreacă împreună, şi gândul acesta îi era pe plac. Uneori Emi se dovedea a fi o companie bună ce reuşea mereu să-l bine dispună. Optimismul nu fusese niciodată punctul său forte.
- Să nu mă uiţi pe mine altfel am să-ţi rup…ceva preţios. Ş-atunci să vezi durere.
Îl ameninţase cu linguriţa cu care mestecase zahărul în ceaşca de cafea. Simon dăduse amuzat din cap. Exact cum bănuise. Emi schimba cu el replici serioase doar când era nevoie; în rest reveneau la jocul lor în care totul trebuia să fie bine şi să se termine cu bine.
- Vii să fumăm pe terasă?
Aprobase imediat, ridicându-se de pe scaun şi dezmorţindu-şi trupul. Îl urmase pe balcon, simţind din plin razele soarelui încălzindu-l uşor. Poate că era mai bine să uite, hotărât să înveţe ceva din deşertul memoriilor sale.
• • •

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.