miercuri, 14 aprilie 2010

Întoarcerea

Vremea ploioasă revenise după perioada de ger şi ninsoare dinaintea sărbătorilor. Era ciudat cum de data asta se lăsa afectat de simpla schimbare a vremii, durerea lui de cap devenind acută. Mai avea un sfert de oră până acasă şi nu spusese nimănui la ce oră se întoarce; aşa că avea să profite de liniştea oferită până a doua zi. Stropii de apă formaseră mici puncte umede pe fereastra maşinii. Unele cădeau în dâre apoase până jos, unindu-se în alunecare. Zâmbise aducându-şi aminte cum simţise poate o contopire la fel de asemănătoare, dar ceva mai semnificativă. Lumina din taxi nu era aprinsă şi îşi permisese să închidă ochii câteva minute încercând să alunge senzaţia de oboseală. I se părea că revine acasă doar pe jumătate, ştiind că nu-şi poate desprinde gândul de la Cosmin. Nu se simţise cu nimeni atât de bine, atât de liniştit.
Lumina din maşină se aprinsese brusc şi faptul că nu se mai mişca era semn că ajunsese la destinaţie. Plătise taximetristului şi luase valiza cu el. I se întâmplase să aibă ceva probleme la împachetat pentru că la plecare îi era mai simplu, dar la întoarcere răvăşea totul, aruncând lucrurile într-o grămadă înghesuită. Poate din cauză că puţinele haine pe care le lua cu el le şi purta. Nu obişnuia să aibă mai mult de o valiză de cărat.
Urcase lent până la etajul patru, deschizând yala în grabă. Aştepta să ajungă în cameră şi să stea întins în pat. Vremea era capricioasă şi atmosfera întunecată îi sporea senzaţia de somn. Uşa scârţâise cu putere, Simon izbind imediat cu ea, închizând pentru a putea scăpa de zgomotul sâcâitor. Se descălţase de bocanci şi îşi lăsase valiza la uşă cu indiferenţă. Trecuse prin living cu paşi repezi, fără a se uita dacă mama sa venise pe acolo fără să-l anunţe. Îşi aruncase hainele în coşul de la baie, intrând sub duş. Ignorase răceala ce-i traversa trupul cât timp regla apa la o temperatură acceptabilă pentru pielea sa. Începuse să-şi destindă puţin câte puţin muşchii mâinilor şi grumajii; abia atunci resimţind acea oboseală greoaie a oaselor. Închisese iar ochii, savurând momentul de relaxare. Ar fi vrut să fie înapoi în Braşov alături de Cosmin, dar odată ajuns acasă relua aceea rutină enervantă din viaţa lui. Era nevoit să aibă mai multe perspective, şi să îşi gândească paşii potrivit dorinţelor sale, dar cel care îi ocupa gândurile de data asta nu avea nimic de a face cu toate asta. Imaginile acelea şi tot ce ţinea de Cosmin deveneau singurele preferate. Izbutise să se desprindă de sub aburii calzi şi să iasă de la duş. Pielea i se înviorase, un frig înţepător trecându-i prin tot corpul şi se grăbise în cameră pentru a se îmbrăca. Luase pe el haine groase, ceva mai largi decât cele pe care le purta în mod obişnuit. Patul pe care îl lăsase nefăcut uşura graba lui de a dormi cât de curând. Se băgase sub pătura groasă, lăsându-şi capul pe pernă cu o uşoară melancolie. Nu se mai afla în acelaşi loc. Închisese ochii ştiind că trupul lui duce lipsă de acea căldură interioară, ce se risipise odată cu despărţirea de Cosmin. Ştia că avea să-l revadă, dar dorul nu înlocuia cu nimic lipsa prezentă.
Nu se împotrivea senzaţiei ce-l răscolea în timpul somnului. Se lăsa copleşit de căldura şi liniştea ce-l ţineau încă adormit, deşi genele sale grele clipeau fără a se deschide, semn că încă visa. Aerul puţin fierbinte din jur îi răscolea simţurile şi gemetele lui abia se puteau sesiza. Degetele strângeau instinctiv perna, tensiunea ce o simţea în trupul său făcându-l să-şi schimbe poziţia. Îşi mişcase coapsele din instinct, pierdut în plăcere. Starea dintre realitate şi vis îl făceau să perceapă fiecare atingere ca una într-adevăr prezentă; dar odată trezit expirase incomodat aerul din plămâni.
Ochii i se opriseră mari şi nemişcaţi asupra ferestrei, realiza pe rând că este în patul său de acasă, că este deja dimineaţă şi soarele răsărise, dar în sinea sa ştia de fapt că evită singura situaţie ce-l făcea să tremure, deşi nu era frig în cameră. Îşi muşcase buzele enervat şi închisese ochii încă nehotărât dacă să se lase la loc în pat pentru a visa cu ochii deschişi în continuare sau a se grăbi la baie pentru un duş. Nu i se întâmplase aşa ceva nici măcar în adolescenţa sa, îşi amintise punându-şi mâna la frunte resemnat. Îşi plimbase mâna sub pătură, căutând locul unde probabil rămăsese pata pe pantalonii lui. Imediat se ridicase din pat aruncând perna sa pe jos cu nervozitate. Un bărbat în toată firea şi i se întâmpla asta doar din cauza unui vis, doar nu era la pubertate.
Ajuns sub duş inevitabil lăsase experienţa nouă în urma lui, zâmbind singur de felul în care trupul lui reacţiona fără să vrea. Doar ştia cauza, amintindu-şi scenele erotice, ce-i stârneau iar dorinţa. Cosmin era irezistibil, indiferent dacă era prezent sau nu. Simon nu putea nega faptul că-l fascinase într-atât încât să nu-l mai poată uita. Oftase lăsându-şi fruntea fierbinte să intre în contact cu gresia, alinând focul ce-l simţea pe dinăuntru. Lipsa iubitului său o resimţea prea devreme, şi îl făcea să se simtă confuz. Nu cunoscuse până atunci ce înseamnă un ataşament atât de profund faţă de cineva, o lipsă atât de ciudată fără a putea fi înlocuită cu altceva. Îl dorea doar pe Cosmin, nimic altceva nu l-ar fi putut satisface. Închisese ochii pierdut în gândurile sale, ignorând sunetul de la uşa de la intrare. Tresărise abia atunci când auzise bătăi în uşa de la baie.
― Imediat. Apucase să răspundă iritat şi să-şi potrivească un prosop în jurul taliei.
― Pot să te însoţesc sub duş? Venise întrebarea în loc de salut, Emi desfăcându-şi fermoarul de la jachetă în semn de pregătire. Simon se strâmbase, ridicând din sprâncene.
― Ce e cu tine aici?
― Am venit să te văd. Îmi era dor de tine. Ai lipsit destul o săptămână, nu crezi? Îşi trecuse cu atenţie vârful degetului arătător deasupra prosopului pe care Simon îl avea legat în talie. Tânărul îl ţinuse mai strâns imediat, grăbindu-se din calea amicului său.
― Aş fi stat mai mult dacă aveam liber de la serviciu. Din nefericire nu am avut norocul acesta. Comentase pentru sine cât pentru Emi, dar tânărul zâmbise mulţumit că-l avea în faţă. Se citea pe chipul lui şi în tăcerea menţinută că aşa îi convenea perfect.
― Cum ai petrecut acolo? Intrase alături de el în cameră, trecând însă cu spatele pe lângă Simon şi spre geam, lăsându-i suficientă intimitate pentru a se schimba. Prezenţa lui acolo însă nu-l încânta pe tânăr, care-l privise câteva clipe încruntat. Bănuia că avea să poarte o conversaţie lungă în dimineaţa aceea.
― Am fost la o petrecere ţinută la banca unde lucrează unchiul meu. Mi-au lăsat mie invitaţia şi ei au plecat la Predeal cât timp am stat eu acolo.
― Şi ai fost singur tot timpul? Se apropriase Emi de el, fără a-şi ascunde curiozitatea ori zâmbetul când zărise pieptul dezgolit al lui Simon care nu apucase să-şi închidă cămaşa. Îl apucase de guler, aranjându-l şi apucându-se imediat să-l închidă la nasturi.
― Cu colegii lor de serviciu. Apoi am plecat…
Minţise Simon privind în tavan. Nu avea chef să împartă povestea sa cu Emi, cu atât mai puţin să se lase tras de limbă.
― Emoţionant. Cui i-ai tras-o?
― O fufă. Îţi trebuie nume şi alte date?
Continuase cu o altă minciună, de data asta fixându-l cu un zâmbet pe buze, făcându-l pe tânăr să se roşească. Se depărtase câţiva paşi ascunzându-şi rapid decepţia din privire sub un licăr rece în ochii lui căprui.
― Mă bucur că te-ai distrat.
Îl mângâiase pe braţul drept, pierzându-se câteva clipe în propriile amintiri. Bărbatul de lângă el nu îi mai aparţinea demult, şi încerca să-şi amintească asta în fiecare clipă, oricât de dureros ar fi fost.
― Şi tu? Venise reciproca, Simon rostind întrebarea forţat de împrejurări. Bănuia că nu bătuse atâta drum degeaba. Avea să asculte nu doar o poveste ci mai multe, Emi lega povestea de altele, încât până la final rămânea cu un amalgam de evenimente în cap pe care nu le putea pricepe. Cât timp vocea amicului său începuse să răsune cu intonaţie prin cameră, o ignorase cu iscusinţă. Nu avea dubii că Emi îi povestea adevărul, când venea vorba de asta ştia să îşi dea seama când acesta spune o minciună. Spre deosebire de el, se bâlbâia sau lăsa capul în jos, evitându-i ochii. Semne clare pentru Simon, deşi nu era conştient pe moment de ele. Şi rar constata aceste schimbări.
― Simon, mă asculţi? Îşi apropriase faţa de el, făcându-l să-şi dea capul puţin pe spate. Îi simţea respiraţia mult prea aproape şi nu avea chef să-i răspundă la dorinţa sa de afecţiune.
― Normal că te ascult, şi încetează să stai aşa aproape.
― Te excit? Se amuzase Emi pe seama reţinerii lui, alegându-se cu o palmă peste frunte.
― A murit demult când vine vorba de tine.
― Simon! Apostrofase tânărul imediat, lovindu-l peste umeri. Uneori tachinările şi glumele amicului său aveau două sensuri, încât îl privea contrariat. Nu ştia dacă este provocat sau doar fusese o simplă remarcă. ― Nu mă consideri deloc sexy? Îl privise lung şi zâmbitor, ştiind că va primi complimentul fără mari eforturi. Simon ceda întotdeauna.
― Eşti cel mai sexy. Acum ori continui ce ai de zis, ori mă laşi să îmi văd de treabă. Ţinuse să-i amintească retrăgându-se pe marginea patului, sătul să stea în picioare. Emi luase gestul său drept invitaţie şi se aşezase imediat pe locul liber de lângă el.
― Camera ta e cam întunecată. Remarcase întinzându-şi braţele de-a lungul patului, privind în tavan apoi spre perdelele groase ce ţineau soarele departe de pereţii întunecaţi. Simon îi privise puloverul puţin ridicat în talie, coapsele lui proeminente observându-se pe sub cureaua de la pantaloni. Îşi pusese mâna peste abdomenul dezgolit al amicului său, lovind uşor ştiind că îl va ridica. Imediat Emi începuse să râdă, proptindu-se în coate. Luase atenţia drept un nou imbold de a continua să vorbească, şi lăsându-se pe burtă îi făcuse loc lui Simon în pat.
― Uneori mă întreb ce e cu tine. Nu mă asculţi deloc.
Îl auzise schimbând tonalitatea vocii, ochii lui deschizându-se brusc. Uitase că e în aceeaşi cameră cu Emi, uitase că acesta vorbeşte. Clipise încruntat, dar nu îşi amintea prea multe din ce i se spusese.
― Sunt doar obosit.
Comentase închizând la loc ochii, ştiind că va fi presat să spună ce are, fie acum fie mai târziu. Emi avea probabil o intuiţie oarbă când venea vorba de el, îi citea orice gest şi orice mişcare, deşi nu îndeajuns pentru a-l satisface. Nimic din ceea ce făcea nu era suficient pentru el; dacă Emi ştia ce nu îi place, ce i se întâmplă şi uneori ce gândeşte, faptele lui nu mergeau mai departe. Iar Simon nu era genul care să se mulţumească doar cu atât.
― Vrei să îţi fac micul dejun?
Oferta era întotdeauna irezistibilă. Amicul său era un bucătar bun, şi orice făcea, prăjituri sau mâncare, Simon nu se putea abţine să nu guste măcar odată. Tăcerea lui Simon era măcar era interpretată corect, Emi ridicându-se imediat pentru a se da jos din pat. Era urmărit îndeaproape, de aceea continuase să vorbească. Acum era sigur pe atenţia lui Simon. Încerca întotdeauna să-i afle părerea, mai ales că amicul său era mereu sincer şi direct indiferent despre ce sau despre cine ar fi fost vorba. Tocmai de aceea când relaţiile sale începeau sau se sfârşeau, Simon era primul care trebuia să afle. Sfaturile lui veneau ca un calmant, vorbele lui îi diminuau agitaţia ce o simţea uneori…deşi ar fi avut nevoie să audă numai câteva mai semnificative pentru ei doi.
Găsise ingredientele de parcă ar fi fost în propria sa bucătărie, iar Simon se dovedise mai cooperant ca niciodată. Spărsese ouăle pentru omletă, tăiase şunca presată pentru a o prăji şi pusese masa. În astfel de clipe suporta cu uşurinţă liniştea, şi o menţinea ca pe ceva sacru alături de Simon. Dacă făcea ceva pentru el, trebuia să iasă perfect. Dăduse din cap agitat. Ar fi trebuit să depăşească această perioadă de câţiva ani, dar nu ar fi putut renunţa la prezenţa amicului său în viaţa sa. Îl privise în treacăt în timp ce gusta din şunca crudă. Era greu de făcut distincţia uneori, de la prietenie la iubire nu e doar un singur pas, iar ei făcuseră aceşti paşi înainte…dar mai ales înapoi.
Conversaţia despre lucruri comune nu îl încânta deloc, şi ca de obicei, Simon îl lăsase să vorbească într-una. Nu se plângea, căci avea mereu suficiente de spus, dar la plecare se retrăgea cu un gol în suflet ştiind că nu îi fusese adresat nici măcar un cuvânt spus mai intens şi mai important. Ceva să păstreze doar pentru el.
― Simon, crezi în sufletele pereche?
Tânărul îl privise destul de uimit, cu ochii măriţi şi o mimă fixată asupra lui cu incredulitate.
― De unde până unde întrebarea asta?
Emi nu era tipul romantic, pentru el totul se făcea cu măsură, având un scop precis şi mai ales dacă era avantajat. Poate în trecut fusese sensibil, visător, naiv şi iubitor. Dar Emi de acum nu mai avea inocenţa anilor în care era un băiat îndrăgostit de cel mai bun prieten al său. Era conştient de sine, de situaţiile în care era pus şi mult mai responsabil de deciziile luate. O schimbare cu care Simon avusese norocul de a se adapta în timp, o parte din el tânjind după acelaşi Emi, cald şi sincer. Dar distrusese singur toate acestea în trecut când înşelase, minţise şi îi strivise toate acele vise. Ar fi fost nedrept să mai aibă pretenţii.
― Vreau să aflu ce gândeşti despre asta. Gândeşti diferit decât alţii, şi părerea ta contează pentru mine.
Oftase lăsându-şi orgoliul mângâiat de cuvintele tânărului, ştiind că sunt numai un pretext pentru a scoate de la el măcar câteva fraze.
― Nu ştiu dacă există suflete pereche, Emi. Ci numai ceea ce simţim fiecare în parte, ceea ce vrem de la o persoană. Senzaţia…fiecare se simte diferit, iubit poate. Dar pentru a fi suflete pereche, trebuie să fie o dragoste sinceră.
Simon dăduse din cap. Oricât ar fi vrut să se convingă singur, romantismul şi ideile sentimentale nu reuşeau să se echilibreze cu realitatea lui. Deşi alături de Cosmin simţea nevoia permanentă de a nega opusul.
― Şi fiecare dintre noi ar avea pe cineva?
Continuase Emilian lăsându-şi ochii în jos unde îi pusese farfuria cu mâncare în faţă. Simon îşi ascunsese starea de nelinişte, dorind să evite o conversaţie sentimentală de data asta. Nu vroia să dea prea mult de gândit şi nici să spună ceva greşit care putea fi interpretat în alt mod.
― Probabil că pentru fiecare există cineva special.
Emi ridicase şi el furculiţa pentru a gusta din partea sa de omletă. Simon se uitase în altă parte atunci când îi răspunsese. Îşi muşcase buzele nervos recunoscând gestul, ştia să interpreteze până şi o simplă privire a acestuia. Şi de data asta refuza să se lase intimidat sau supărat doar pentru că tânărul se uitase în gol, pierdut în gânduri. Simon asociase totul, iar acel cineva pentru el nu se afla în acea cameră. Dacă s-ar fi aflat, primul lucru pe care l-ar fi făcut ar fi fost să fixeze intens persoana respectivă. Emi înghiţise mâncarea cu greu, Simon nu îl fixase pe el atunci când îi dăduse răspunsul. Era dureros, dar nu îi putea nega fericirea, nu îi putea nega dreptul de a-şi căuta sufletul pereche.
• • •

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.